Dețin o brutărie mică. Nu suntem faimoși, dar plătim facturile. Marțea trecută, a venit o femeie. Strângea geanta atât de tare încât încheieturile îi erau albe. S-a uitat mult timp la vitrina — prea mult. Ea a arătat spre cea mai mică brioșă simplă de vanilie pe care o aveam. "Doar asta, te rog," a șoptit ea. 'Ai putea... Ai putea să pui o lumânare mică pe ea? Este ziua de naștere a 6-a a fiicei mele." M-am uitat la pantofii ei. Erau ude. Afară ploua, iar ea venise pe jos. M-am uitat la ochii ei. Cu margini roșii. Știam privirea aia. Este aspectul unui părinte care trebuie să aleagă între chirie și petrecere. "Îmi pare rău," am spus, punând cea mai bună față de actorie. "De fapt, am o problemă uriașă. Vezi acest tort de ciocolată de 8 inch cu glazură de unicorn? S-a uitat la tortul scump de pe tejghea. "Noul meu decorator a dat-o în bară," am mințit. "Glazura este... uh... inegal. Nu pot să-l vând. Eram pe cale să-l arunc la gunoi. Mi-ai face o favoare și ai putea să-l iei de pe mine? Fără costuri. Mă scutește de vinovăția de a risipi mâncare.' S-a uitat la mine. Știa. Glazura a fost perfectă. A început să plângă, chiar acolo, în fața tăvii cu croissante. "Ești sigur?" a întrebat ea. "Te rog," am insistat. "Îmi faci un favor." A ieșit cu un tort care ar fi costat 65 de dolari, ținându-l ca și cum ar fi fost aur. Ieri am găsit un card alunecat sub ușa mea. Era un desen al unei fetițe de 6 ani. Un unicorn cu un zâmbet larg. Și cu litere tremurânde, cu creioane colorate: "Mulțumesc că ai făcut-o fericită pe mama mea." Cel mai bun profit pe care l-am avut anul acesta.